Toamna schimbă paleta de culori a Văii Jiului și pune într-o lumină aparte peisajele din zona celor două râuri. Defileul Jiului, peșterile, avenele și formațiunile stâncoase oferă un traseu spectaculos pentru turiști, montaniarzi și pasionații de speologie.
Jiul de Vest străbate 51 de kilometri și își adună apele din Retezatul Mic și din Munții Vâlcan. Izvorul său se află într-o căldare glaciară situată la aproximativ 1.760 de metri altitudine, iar bazinul hidrografic se întinde pe 534 de kilometri pătrați.
Jiul de Est are 28 de kilometri și un bazin hidrografic de 479 de kilometri pătrați. Râul se formează între Munții Șureanu și Parâng, mai precis în zona Culmii Șureanului, după care coboară spre Valea Jiului.
Un traseu prin natură
Cele două râuri se întâlnesc la Livezeni-Iscroni și formează Jiul Mare. De aici, cursul de apă își continuă drumul spre Dunăre, primind mai mulți afluenți și având un debit estimat la aproximativ 86 de metri cubi pe secundă, valoare care variază în funcție de condițiile atmosferice și climatice.
Între Bumbești și Livezeni, Jiul traversează un defileu lung de 33 de kilometri, considerat de mulți unul dintre cele mai spectaculoase defilee formate pe râurile interioare ale României. Cea mai mare parte a zonei se află pe teritoriul județului Gorj și este inclusă în Parcul Național Defileul Jiului.
În această regiune pot fi descoperite Scocul Jiului de Vest, Surducul Defileului Jiului și peșterile Alunii Negrii și de Corali. Avenele, cleanțurile și cheile săpate de râu și de afluenții săi completează un peisaj carstic cu aspect neobișnuit.
Printre pădurile de munte se află numeroase izvoare și șuvoaie care coboară printre stânci, iar în apropierea celor două Jiuri pot fi observate ruinele unor întărituri și turnuri de veghe. Acestea au fost folosite, de-a lungul timpului, atât pentru apărare, cât și pentru supravegherea trecerilor peste munte și a punctelor vamale.
De la documente la cărbune
Unul dintre cele mai vechi acte în care apare Valea Jiului a fost emis în anul 1499 de regele Vladislav al Ungariei pentru cneazul Mihail Cânde. În perioada medievală, zona avea o populație redusă, deoarece terenurile disponibile nu erau favorabile agriculturii, mai ales în comparație cu Țara Hațegului.
Dezvoltarea Văii Jiului a început odată cu exploatarea zăcămintelor de cărbune. O legendă locală spune că acestea ar fi fost descoperite întâmplător în urmă cu mai bine de două secole, în timpul unei confruntări dintre o armată austriacă și o unitate otomană care încerca să pătrundă în Ardeal.
Soldații austrieci ar fi aprins focuri în tranșee, într-o noapte rece, însă flăcările nu au putut fi stinse deoarece se aprinseseră zăcămintele de cărbune din subsol. Pentru a-i înspăimânta pe otomani, unul dintre comandanți ar fi poruncit aprinderea unor grămezi de cărbune, făcându-i pe adversari să creadă că muntele luase foc.
Mult timp după acel episod, oamenii locului au continuat să ignore bogăția ascunsă în munți. Vânătorii transportau însă bucăți de „piatră neagră” către fierarii și potcovarii din zonă, iar doi sași veniți la vânătoare din Brașov au intuit potențialul economic al cărbunelui.
Dezvoltarea industriei miniere
Construirea căii ferate Simeria–Petroșani, în 1870, a favorizat creșterea numărului de oameni ajunși în Valea Jiului. Patru ani mai târziu, societatea „Salgo-Torjan” a extins exploatarea cărbunelui către Livezeni, Lonea și Petrila.
După Primul Război Mondial a fost înființată societatea „Petroșani”, perioadă în care au fost estimate și primele rezerve de cărbune din zonă. Astfel, regiunea a trecut treptat de la o așezare montană cu populație redusă la un important centru economic și demografic.